Ramas Bun.

Asa cum cu totii o stim, viata nu e tocmai asa cum ne dorim noi, cel putin nu intotdeauna... De multe ori cand ai senzatia ca lucrurile in sfarsit se aseaza... Ceva se intampla. Suntem nimic altceva decat gladiatori in arena vietii. Un Colosseum magnific in care trebuie sa ne invingem in primul rand, proprii demoni. Un Colosseum in care frica trebuie cucerita. Nu alegem sa ne nastem, dar odata ce acest lucru se intampla, invatam sa luptam. Pentru a dobandi insa puterea de a supravietui in aceasta arena, trebuie mai intai sa acceptam ideea mortii. Asta este singurul lucru pe care, vrem sau nu, trebuie sa il facem, cu totii. Restul este doar o chestiune de alegere. Etic ar fi sa fim atenti la alegerile noastre, sa ne faca atat noua, bine, dar si celor din jurul nostru. Fundamentele unei societati, desigur.

Vrem nu vrem, trebuie sa acceptam ca asa cum viata ne zambeste si ne da oportunitatea de a respira in aceasta lume, exista un final. Noi, prin alegerile pe care le facem de-a lungul acestei batalii pentru supravietuire, decidem cum va fi finalul. Vom pleca in sunet de aplauze? La urma urmei, suntem doar gladiatori in arena vietii.

"Moartea ne zambeste tuturor. Tot ceea ce un om poate sa faca... e sa zambeasca inapoi."

Un om a zambit. Poate nu a fost cel mai iscusit luptator, poate nu a plecat in sunetul aplauzelor multimii... dar este un om caruia i-am vazut chipul. Pentru mine e doar tristete... Pentru Maria si toti cei care l-au iubit... e mai mult decat durere. E un gol. Si nimic pe lumea asta nu va putea inlocui vreodata un parinte. Un tata. Eu imi iau ramas-bun, in speranta ca acolo unde a plecat, va da dovada de mai mult curaj...

Maria... a avut un tata. Acum... il conduce pe ultimul drum. Lupta lui a luat sfarsit. A ei, abia incepe. Are nevoie de ganduri bune si aplauzele noastre, pentru a stii ca lupta ei e una frumoasa.

Gladiatori... Va salut!