Cassie's Corner: mai 2010

Duminica seara... Ascult Mariza plimbandu-ma obosita de toate, nestiind incotro... Ma uit spre cer si-mi vine sa urlu, sa plang... Cate dezamagiri poate suporta un om? Cat de mult poate sa-si duca sufletul sfasiat si-n cate bucati?

Ma plimb... ma doare tot. Ma doare tot corpul... talpile parca-mi sunt rani vii... Incerc sa privesc lumea dar parca nu pot. Parca orice privire e un portal catre sufletul meu. Parca fiecare ar putea citi ce scrie acolo... Si parca nu vreau. Cel putin nu acum. Nu vreau decat sa ma plimb, sa incerc sa uit ca doare si sa fac si urmatorul pas...

Cum poti uita? Cum poti sterge durerea?

Cred ca as avea nevoie de o lobotomie!
Pana la asta, insa.... terapia prin muzica pare mai palpabila....

Prima mea intalnire, daca o pot numi asa, cu baietii astia, a fost acum vreo 12-13 ani. Atunci cand imi petreceam verile cu mama, la mare. Atunci cand ma indopam cu cat de multa vata de zahar si porumb copt as fi putut suporta. Atunci cand ma plimbam cu mama pe faleza in fiecare seara. Atunci cand o trageam de mana sa grabeasca pasul de indata ce auzeam muzica in departare... "Mami, mami! Canta baietii aia cu mandolinele! Hai si noi, te roooog.... " Da! Stiam inca de pe atunci cam cum arata si cum suna intrumentele, ca doar am artisti in familie! Ma entuziasmam si niciodata-n viata mea nu am crezut ca voi ajunge sa stau cu ei la aceeasi masa. Atunci aveam vreo 12 ani, acum am de doua ori mai mult si iata-ma in GIURY's Pub, la masa band-ului LA STRADA!

Este vineri seara, trecut de 22... ascult muzica lor si scriu... caci amintirile ma invaluie! Nu numai ca nu visam sa stau la aceeasi masa cu ei, dar uite ca impart totul cu unul dintre ei, de ceva anisori...
Povestioara noastra e putin paradoxala, cel putin din punctul de vedere al celor care ne cunosc de mult... ba chiar de multe ori imi spun ca atunci, in acea seara de 30 mai, sortii mi-au suras. Ne-am cunoscut oarecum accidental. Din vorba-n vorba am aflat ca si el canta, asa ca l-am invitat a doua zi la o cafea. Desi mi-a placut la prima vedere, ma gandeam la o posibila colaborare... ma gandeam la mama... si altele. A doua zi, mi-a adus poze si cateva discuri la care lucrase cu diversi pana atunci... Si brusc realizez ca rasfoiam poze cu "baietii aia cu mandoline" pe care ii indrageam atat de mult... Imi place sa spun ca si azi, bem aceeasi cafea... ne-am mai lovit noi si de zat, da ce sa-i faci, asa e viata... dar toate trec daca vrei sa le faci sa treaca.
Si-mi aduc aminte cu atat de multa placere, acum, "chinurile" prin care am trecut. Azi, mai mult ca niciodata inteleg ce inseamna sa fii artist. Sa fii artist in Romania. Si aici iar intervin mii de intrebari si frustrari... De ce acesti oameni talentati trebuie sa se chinuie? Sa se zbata din rasputeri sa arate lumii ca pot face ceva frumos, si cu toate astea lumea le intoarce spatele? Si nu ma refer numai la ei! Sunt atat de multi care se bucura de prea putina recunoastere, prea putine aplauze... De ce, daca nu e comercial, nu e apreciat?
Acum inteleg ce inseamna sa fii artist in Romania. Acum, multumita lor, vietii printre ei, multumita lui Jack, imi inteleg mama. Inteleg sacrificiile facute, frustrarile, bucuria aplauzelor! Habar nu aveti... Habar nu aveti cat de greu poate fi uneori si cat de frumos poate deveni tot greul... Nervii mei sunt poate cei mai incercati, de multe ori, simt ca clachez, dar cu toate astea VREAU sa inteleg, sa rezist... sa fiu acolo. Sa sprijin spatele care de multe ori tinde sa se rupa.

Pozele astea sunt facute acum mai bine de 3 ani, hoinarind prin Brasov. Mancand cu totii din acelasi castron de ciorba si aceeasi paine; dormind cate 4-5 in aceeasi camera; impartind aceeasi baie... Momente destul de grele si de ciudate atunci, acum insa doar amintiri amuzante, placute....unice...

Apreciati arta! Invatati sa ascultati ceea ce vi se ofera atunci cand un om canta, un artist creeaza.... ZAMBITI! APLAUDATI pana va dor palmele... Ei va ofera un dram din viata adevarata!

VIVA LA VIE BOHEME!

TRUTH, FREEDOM, BEAUTY and LOVE