Motto :
“ Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru
ochi.” - Antoine de Saint – Exupery
Lucrurile esenţiale în viaţă sunt invizibile privilor celor
ce caută doar să vadă.
Deşi ne trăim viaţa prin simţuri, câţi dintre noi trăim cu
adevărat? Câţi dintre noi am învăţat să vedem ceea ce simţurile nu dezvăluie?
Câţi dintre noi am învăţat să vedem nevăzutul?
Până acum, de-a lungul vieţii, am învăţat că “dacă dragoste nu e, nimic nu e ” (Marin Preda), am învăţat că fără
a privi lucrurile dincolo de aparenţă, totul este superficial şi rece.
Trăim într-o societate în care sistemul de valori pare inversat
cu ceea ce ar trebui să fie. Un sistem de valori în care materialismul şi
palpabilul deţin supremaţia, iar spiritualitatea şi iubirea par a fi rupte din
basmele pentru copii.
Societatea modernă, într-o continuă forfotă, într-o luptă
absurdă împotriva firii şi a timpului, uită să trăiască, ajungând în punctul în
care banul este credinţa absolută, muncind pentru a trăi şi trăi pentru a
munci, irosind cel mai important lucru pe care îl avem în viaţă : timpul.
De multe ori îmi privesc cu amărăciune amicii, prietenii şi
constat că a trecut peste ei, o jumătate de viaţă sau mai bine şi ei încă nu au
trăit, nu au simţit viaţa, nu s-au bucurat de micile plăceri vinovate sau
nevinovate, uitând esenţialul : există un timp pentru toate!
Luptăm absurd împotriva timpului, încercând să devenim ceva
şi totuşi neştiind ce sau cum, încercând să sărim etape importante ale vieţii,
devenind sclavi ai unui sistem pe care noi l-am impus, un sistem pe care îl
servim conştiincioşi şi datorită căruia, esenţialele vieţii lipsesc cu
desăvârşire.
Un sistem care să evite cu orice preţ lipsurile sau
suferinţele de orice fel, construidu-ne o viaţă egoistă şi individuală, într-o
bulă de săpun, în care avem toată credinţa că nu se va sparge niciodată, în
care timpul irosit nu contează, în care uităm să apreciem, să iubim sau să
respectăm.
O bulă de săpun ca un Univers în care individul este
singurul care contează, care merită totul fără a depune cel mai mic efort,
individul este supremul şi cel mai important, individul este Alfa şi Omega!
O lume întreagă de bule individuale în care ceea ce se vede
e ceea ce contează, iar “a epata” a
devenit scopul vieţii. O lume în care dacă nu eşti văzut, nu exişti!
Am uitat complet că timpul suferinţelor şi a lipsurilor este
de fapt timpul care ne învaţă cine suntem şi ce putem fi.
Ignorăm timpul prezent, alegând de cele mai multe ori să ne
resemnăm într-un trecut ce acum pare a fi glorios, deşi atunci când a fost
prezent l-am ignorant total.
Alţii aleg să trăiască într-un potenţial viitor în care
nimeni şi nimic nu are drept să intervină, făcându-şi planuri pentru luna
viitoare, anul viitor, ignorând complet prezentul, chiar şi atunci când acesta
înseamnă un moment plănuit deja.
Cum putem pretinde că trăim atunci când nu apreciem nimic
din ceea ce avem la timpul prezent? Cum putem nega faptul că ignorăm timpul, esenţial în viaţa
noastră, când noi vrem mereu şi mereu altceva? Cum putem nega faptul că ignorăm
timpul atunci când nimic din ceea ce avem acum nu e suficient, nu e văzut, nu e
apreciat, căutând mereu să avem mai mult?
Trăim egoist şi uităm ce înseamnă oamenii de lângă noi.
Uităm ce înseamnă să ai un prieten.
Prietenia… descrisă de Aristotel ca “un suflet în două trupuri”, este din păcate doar un cuvânt din
vocabularul nostru, pe care îl folosim fără a-i cunoaşte însemnătatea.
Ne-am închis într-o lume virtuală cu “prieteni” virtuali
cărora le spunem ceea ce credem că vor să audă, ascunzându-ne după monitorul
unui calculator, după o mască.
“Prietenul
este acela care îţi dă libertatea să fii însuţi”
(J.Morrison).
Pretindem că avem prieteni, însă câţi dintre noi ştim să fim
prieteni? Câţi dintre noi îşi aruncă armura şi măştile şi ne dezvăluim aşa cum
suntem?
Ne spunem unul altuia ceea ce vrem să auzim, din păcate nu
ceea ce ar TREBUI să auzim, pentru că, nu-i aşa?, adevărul de cele mai multe
ori doare iar noi nu am învăţat să acceptăm această durere.
Din păcate nu realizăm că ceea ce ar trebui să auzim este de
fapt ceea ce avem nevoie să ştim pentru a evolua. Şi ne judecăm unii pe alţii
după vorbe, când faptele sunt cele care spun adevărul, apoi ne întrebăm de ce
suntem SINGURI PRINTRE OAMENI?...
A avea un prieten înseamnă mai mult decât un timp plăcut
petrecut împreună şi o vorbă “bună”
într-un moment de cumpăna. A avea un prieten înseamnă puterea de a te lăsa
ajutat atunci când împrejurările o cer, însemnă să nu ceri niciodată ceea ce nu
ţi se poate da şi a accepta ceea ce primeşti ca fiind tot ce se poate da, a
dărui tot ce poţi oferi fără teama zilei când nu vei mai avea nimic al tău, a împărţi
ceea ce eşti cu adevărat şi a îmbrăţişa ceea ce ai putea deveni.
Mai cred că prietenia nu se cumpără, nu se cere şi nu se
oferă ci se construieşte. Se construieşte cu iubire de sine, cu iubire de
celălalt, cu încredere în sine şi în celălalt, legate cu sete de adevăr,
dorinţa de iubire şi multă responsabilitate.
Un prieten reprezintă un scut pentru prietenul său.
Uităm, însă, că fiecare persoană ce trece prin viaţa
noastră, în orice moment, ne învaţă ceva. Cred că fiecăruia ne este o sortit un
timp din viaţa altcuiva.
Cred că dezamăgirile, despărţirile, distanţa şi toate
celelalte sunt doar un mod prin care
viaţa ne învaţă să apreciem ceea ce am avut, în speranţa că vom aprecia ceea ce
avem. Chiar dacă este târziu, dacă o persoană a ieşit din viaţa noastră, n-ar
trebui să uităm niciodată că acelei persoane i-am acordat timpul nostru şi ne-a
fost acordat timpul ei.
“E
lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten.”
Iar dacă noi nu suntem nimic altceva decât o înşiruire a
faptelor şi alegerilor noastre ar fi corect să reflectăm asupra alegerilor din
trecut pentru că în fiecare din noi există şi “seminţe bune” şi “seminţe
rele” şi doar noi suntem cei în măsură să decidem pe care din aceste
seminţe să le creştem.
Noi ne alegem credinţa, negativismul sau pozitivismul şi noi
acţionăm şi ne comportăm conform alegerilor noastre.
Noi suntem cei care niciodată nu suntem mulţumiţi de ceea ce
avem, nu suntem mulţumiţi de locul unde ne aflăm, dar aproape niciodată nu
privim în noi pentru a vedea unde greşim.
E lucru greu să separi seminţele bune de cele rele, dar mai
ales să îţi asumi responsabilitatea asupra ta, a alegerilor tale, a întregii
vieţi. E mult mai uşor să îi învinuieşti pe cei din jur, în loc să priveşti în
tine şi să-ţi recunoşti “baobabii”.
Nu contează nici cine eşti şi nici de unde vii, important
este cine alegi să fii!
Dacă timpul este făuritorul şi călăul tuturor lucrurilor,
atunci iubirea este cea care face viaţa suportabilă.
“Când
iubeşti trăieşti, în rest….exişti” o spunea Alexandre Dumas şi
cât sens are această afirmaţie, căci… ce-ar fi viaţa fără iubire?
Iubirea este însăşi esenţa vieţii. Forţa care ne face să
suportăm şi să îndrăgim viaţa, forţa care ne face să ne bucurăm de lucrurile
cele mai simple, forţa care ne dezvăluie frumosul.
Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte
fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire vom înţelege mult mai
uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim
cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom
adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al
unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile
noastre vor căpăta profunzime şi strălucire.
A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi
să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb,
aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar.
A iubi înseamnă a te lăsa învăluit de cea mai mare furtună a
vieţii.
Da, dragostea e frumoasă, e bună, e gingaşă, e purificatoare,
dar în acelaşi timp ea este un vârtej al dorinţelor nestăvilite, este o ploaie
de amintiri, un potop de sentimente şi simţiri în contradicţie.
Lumea celui ce iubeşte se împarte în două. Iubeşti şi
urăşti, doreşti şi ţi-e teamă, speri şi negi…
Totul e mai frumos, totul are sens, orice barieră poate fi
depăşită, orice problemă, rezolvată, dar în acelaşi timp, fără iubirea celui
iubit, nimic nu are sens, nimic nu are importanţă, iar paradisul iubirii se
transformă în iadul însingurării.
“Iubirea
nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria noastră îl reţine
întotdeauna pe cel care iubeşte mai mult - pierzătorul -, pentru că el a trecut
prin iad.”- (Emil Cioran)
Când învăţăm să iubim învăţăm că odată cu dragostea cea mai
pură care ne înalţă către culmile nebănuite ale fericirii vine şi cea mai mare
suferinţă.
Oricât am vrea şi oricât am spune că iubirea adevărată este
necondiţionată, atunci când iubeşti dar nu eşti iubit de persoana pe care o
iubeşti, viaţa însăşi este suferinţă, iar amintirile sunt armele cele mai
iscusite a nefericirii şi singurătăţii.
Eu cred că scopul vieţii sunt amintirile pe care ni le
creem, căci la final, sunt singurul lucru care ne rămâne şi singurul lucru pe
care îl lăsăm în urma noastră.
Suntem nimic altceva decât gladiatori în arena vieţii. Un
Colosseum magnific în care trebuie să ne învingem în primul rând, proprii
demoni.
Un Colosseum în care frica trebuie cucerită. Nu alegem să ne
naştem, dar odată ce acest lucru se întâmplă, învăţăm să luptăm. Pentru a
dobândi însă puterea de a supravieţui în această arenă, trebuie mai întâi să
acceptăm ideea morţii.
Şi cum poţi oare accepta finalul dacă nici măcar nu ai
trăit?
Dacă nu ai iubit?
“A iubi
înseamnă a suferi şi cam mulţi fug de suferinţă. Puţini ştiu să iubească.” (Emil Cioran).
Deşi trăim într-o lume egoistă, cu toţii am iubit sau vom
iubi, măcar o dată în viaţă.
Nimic nu se naşte fără iubire.
Fără iubire şi fără timpul acordat iubirii, arta nu s-ar fi
născut, noi nu am fi înţeles lumea şi viaţa, noi nu am fi evoluat.
“Şi
totuşi există iubire,
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire,
Iubesc, am curaj şi mă tem.” (Adrian Păunescu)