Ne-am petrecut inca de-aseara pana tarziu in noapte... Concert Lipscani Band in Club Leu... Prieteni, surprize si mai mult de-atat: MUZICA si muuuulte solo-uri de tobe! Cu mare bucurie si mult entuziast am ascultat-o si pe Maria, pentru prima data in Club Leu, din pacate doar cu 3 piese e drept, dar importanta a fost prezenta! Ne-a bucurat si ne-a fermecat ca de obicei, indiferent cat de obosita a fost! A fost o premiera si speram cu totii ca nu se va opri aici....
Pana acum totul a fost fantastic, urmeaza noaptea cea mare!
La Multi Ani! Sa va petreceti frumos si ascultati muzica de calitate! Incepeti anul cu dreptul!
Spun buna-dimineata, pentru ca programul de munca si stilul de viata, fac din dupa-amieze, frumoase dimineti... :) Azi, vreau sa ma bucur de zapada de afara, sa fiu din nou copil... Azi vreau pur si simplu sa ma bucur, sa uit de toate si ma simt bine. Si o sa incep cel mai probabil platindu-mi facturile :))
Acult muzica si dau peste piesa asta pe care n-am mai auzit-o chiar de ceva ani... Si ma intreb ce ar fi daca nu ar exista iubirea? Daca n-am iubi, n-am suferi... nici baietii astia n-ar prea mai avea despre ce sa cante... si nu numai ei! Ma refer la iubire, la sentimentul etern uman, nu doar din perspectiva indragostitilor ci a noastra, a tuturor. Cat de greu a ajuns sa ne fie sa ne lasam complet dezgoliti si complet vulnerabili in fata semenilor... Cati prieteni mai exista carora sa le pese? Sa fie sensibili la vulnerabilitatea noastra? Cat de mult curaj, ne trebuie acum, sa fim umani in fata oamenilor. Oare mai stim sa iubim cu adevarat? Exceptandu-i pe cei care deja fac parte din viata noastra, cat de greu a ajuns sa ne apropiem unul de altul, fara frica. Fara teama ca maine se va intoarce impotriva nostra, cunoscandu-ne slabiciunile.... Fara teama de dezamagire, de suferinta... Ma tem, ca prea putin din ceea ce ar trebui sa fie, mai exista! Ma tem ca viata grea cu care ne luptam si jungla in care traim, ne-a schimbat prea mult. Ma tem ca nu mai stim sa iubim si sa fim iubiti, cu adevarat. Sa fim complet sinceri si sa oferim fara sa asteptam nimic. Cuvinte mari! Nu-i asa? Cati mai sunt in stare sa treaca de asteptarea "recompensei" pentru un gest frumos, o vorba buna, s.a.m.d.? Ma indoiesc ca mai exista acea "dragoste la prima vedere", acum exista intrabarile : ce masina are? sta cu parintii? unde lucreaza? ce cariera are? Cariera a ajuns sa fie pe primul plan! Cu familia... cu gandul de implinire sufleteasca, mai greu. Acum nu mai e timp de iubire. Vremurile sunt prea sumbre... Ne folosim unul de altul si atat. Nu avem prieteni si ne e prea frica de dezamagire, pentru a ne face altii... Subconstientul nostru lucreaza atat de puternic din punctul asta de vedere, incat ne domina! Dezamagirile si suferintele trecutului ne domina viata! Nu suntem capabili sa le acceptam si judecam mult prea aspru. Viata ne-a inrait prea mult! Incercam din rasputeri sa "invatam din propria greseala" si avem impresia ca daca o persoana ne-a facut sa suferim, trebuie sa fim precauti, pentru ca si urmatoarea va face acelasi lucru. Dar nu vedem greselile noastre cu adevarat, vedem sensibilitatea pe care am aratat-o. Nu vedem de ce acea persoana a facut gesturile pe care le-a facut, ca poate chiar noi, comportamentul nostru a impins si incurajat inevitabila cearta, despartire, tradare, ce-o fi ea. Vedem cauza in ceilalti, dar nu in noi. Mare pacat! Nu neg, si eu ma feresc. Ma feresc sa mai acord incredere oamenilor. Cei care sunt langa mine si-au castigat greu locul. Insa mi-as dori sa fie altfel. Mi-as dori ca lumea sa fie mai buna. Dar din pacate, eu nu o pot schimba. Nu pot decat sa ma adaptez, la fel ca multi altii...
Stim cu totii ca toata lumea minte! Cu totii... Negarea acestui fapt, demonstreaza ca oricum am dreptate. Minciuni marunte sau mai mari... Avem impresia ca mintind sau ocolind adevarul protejam pe acel cineva care primeste "falsul". De fapt incercam sa ne protejam de noi, sa ne ascundem de noi. Gasim repede, chiar instantaneu diverse scuze pentru orice, unde am fost, ce-am facut, de ce n-am ajuns intr-un anume loc la o anumita ora, dar aproape nicioadata nu spunem adevarul. De cate ori am intarziat undeva si am venit cu scuza "blocat in trafic", cand de fapt am plecat cu o jumatate de ora mai tarziu decat ar fi trebuit?.... si cate altele. Ne protejam pe noi, probabil de reactiile persoanelor de care ne ascundem si asta pentru ca nu suntem capabili sa fim total responsabili pentru faptele noastre. Ne chinuim sa fim ceea ce nu putem, si incercam sa lasam impresia unei persoane poate mai bune, sub masca "falsului adevar". Ne este frica de propriile sentimente, ne e frica sa recunoastem cine si ce suntem cu adevarat. Ne e frica de opinia celor din jurul nostru. Si revin la copilarie... atunci cand am fost educati ca trebuie sa fim intr-un anume fel. Oare asta nu ne-a ucis personalitatea? E adevarat ca fara educatie.... wow, probabil.... am trai in vreun fel de jungla, dar poate ca totusi a fost totul prea exagerat. Sa aratam bine, chiar daca nu ne simtim bine, sa ne comportam cum vor ceilalti, nu cum simtim noi, sa fim imaginea perfecta in ochii celorlalti. Oare? E asta cea mai buna solutie? Si atunci ma mai mir de ce suntem niste robotei, setati sa ne copiem unul pe altul? Si atunci sa nu admir artistul, boemul, cel care are curajul sa fie ceea ce vrea el? Traim intr-o lume falsa, plina de falsuri si falsi. Traim din minciuni, pentru minciuni, cu minciuni.... Si atunci? Ce este adevarul? A mai ramas acest lucru, aceasta puritate absoluta altundeva decat in inima copiilor care stiu sa spuna "nu" si sa se dea cu fundul de pamant atunci cand nu vor sa faca ce "trebuie"? Fara adevar, suntem privati de libertate! Cand vom invata sa fim sinceri cu noi insine, vom invata sa fim liberi! Cand vom invata sa fim ceea ce suntem, vom fi liberi! Cand vom trai cu adevarat ceea ce dorim, vom fi liberi!
Pritena draga.... Nu stiu cum sa-mi gasesc cuvintele desi stiu ca orice as spune nu compenseaza cu dezamagirea... Imi pare rau,as fi vrut sa fiu acolo. Sa fiu cu tine macar o zi. Amandoua am fi avut nevoie de asta. Nici nu-ti poti imagina cat de mare mi-a fost bucuria cand s-a anuntat prilejul de a veni pana la tine, si cat de oarba mi-a fost furia samabata seara cand am auzit ca totul a fost un vis frumos dus pe apa Sambetii... Asa sunt oamenii, vor totul fara sa ofere nimic. Baietii ar fi cantat, noi ne-am fi povestit, dar unii nu inteleg faptul ca artistii inseamna ceva! Ca nu sunt niste boschetari veniti sa cerseasca. Canta, iar pentru asta,... e nevoie de multe. Talent, munca, sacrificii uneori imense... Cu totii ar trebui sa-i respectam si sa-i apreciem mai mult!
Cand oare iti voi simti imbratisarea blanda si cand ma voi bucura de dialogurile interminabile despre lucrurile care conteaza?... Mi-e dor!
A mai fulguit putin zilele trecute, insa, totusi, iata prima zapada din iarna aceasta! M-am trezit cu sarut pe frunte si o voce draga mie... "Sa vezi cat a nins..."
Ma uit in calendar si constat ca aproape e Craciunul... Wow! A mai trecut un an... Cam repede trece timpul asta. Parca din ce in ce mai repede. Avem atat de multe probleme, suntem atat de ocupati cu job-urile, incat uitam sa traim. Si timpul trece, nu se opreste o clipita, iar maine ne vom trezi ca am vrea sa facem ceva, sa ne bucuram de ceva anume si o sa constatam ca e mult prea tarziu... Goana nebuna dupa bani. Of... Imi revin dulci amintiri despre prima zapada... La las sa-mi umple mintea... Si uite-asa incep sa-mi fac gandurile pentru sarbatori. Sa inceapa goana dupa cadouri! :) Asta este unul din lucrurile care ma fac sa ma simt plina de bucurie. Ma gandesc la persoanele dragi si cam ce i-ar surprinde, la ce s-ar bucura. Imi place sa ofer si sa reusesc sa smulg macar un zambet, un pupic sinccer, o imbratisare calda... Satisfactia ca cineva se simte macar putin mai bine, pentru o clipa, datorita unui gest, imi induce o stare euforica.... Sa vedem... mama, iubitul, juniorul, priteni dragi... of... cam scurt portofelul, dar, ne descurcam.... Asa ca... eu o sa las sa ma invaluie... prima zapada!
Dupa un week-end plin de evenimente si putine ore dormite, imi propusesem pentru ziua de azi, doar mult somn si leneveala cu muzica in surdine. Am incercat insa nu prea am reusit, nu sunt eu tocmai persoana care sa stea locului prea mult timp. Ma deprima. Dupa prima cafea, creierasul a inceput sa functioneze aproape de parametrii normali. Dupa putina ordine in camera, stomac si ganduri... au inceput ideile sa se loveasca una de alta, ca intr-un carusel scapat de sub control. Asa ca am decis sa las muzica sa ma inspire... Ascultand... am inceput sa ma intreb "cat de capabili mai suntem noi sa iubim si sa ne lasam iubiti?"... iar acum, un mare amalgam de alte idei, raspunsuri si intrebari retorice, ma scurt-circuiteaza... Pam pam!
E greu sa sustragi doar ceea ce crezi ca merita dintr-un haos de ganduri, dar acum mi-e si mai greu sa la asez intr-o ordine, in care ar putea avea un sens si pentru altcineva... :)
E urat afara, e decembrie si ploua. Desi e totusi destul de cald, nimic nu pare normal. Totul e pe dos. Lumea e pe dos. Sentimentele si spiritul sarbatorilor parca a disparut cu desavarsire. Si iar imi aduc aminte de copilarie... Ce bine era cand eram copii... De ce oare nu mai suntem capabili sa simtim aceiasi fiori, aceeasi nerabdare.... Ne bucuram stiind ca oricat de "rai" am fi fost, mosul tot avea sa vina. Sa ne aduca mult doritele cadouri si dulciuri, in seara de Ajun, sub bradul pe care il impodobeam impreuna cu familia. Apoi ieseam la joaca nerabdatori sa ne laudam si sa ne comparam cadourile primite...
Nu am chef de nimic. E urat afara, e decembrie si ploua. Atat.
Va dau din nou inspre ascultare o piesa, care mie, personal, mi se pare superba....
Multi dintre voi, poate se mira cum de vorbesc atat de mult de muzica?.... Pai... Cei care ma cunosc de ceva vreme, poate au inceput sa vada ca muzica face parte din mine. Nu sunt vreun muzician, desi mi-ar fi placut. Nu stiu insa, daca as fi fost, in ce masura as fi iubit-o.... In fine...
Traiesc printre muzicieni, mai cunoscuti sau anonimi, toti imi ofera aceeasi placere absoluta: arta! Sunt una din acele persoane care nici nu poate gandi prea coerent, daca undeva in fundal nu aud ceva... Ceva placut... Am o ureche destul de fina. Mama spune ca am o voce buna. Sau cel putin, aveam, pana a aparut nicotina. Nu am fost niciodata in stare sa cant in fata unui public, chiar si atunci cand plecam sa-mi colind familia, vocea imi tremura prea puternic. Am renuntat la ideea asta si mai apoi, am descoperit dansul. Dansul clasic. Am petrecut ceva ani prin salile de sport ale scolilor generale din Resita, ba chiar am avut si cateva reprezentatii publice. Insa, mereu aceeasi problema, nu am reusit sa imi stapanesc emotiile. Asa ca am ramas fidela ascultatului. :) Si ma bucur. Ma bucur enorm ca pot aprecia acest miracol al omenirii.
Nu pot spune ca prefer ceva anume, pentru ca as minti. Depinde de starea in care sunt, de atmosfera, de anturaj. Pentru sufletul meu insa.... in general, muzica cu mesajul acela ce-mi aduce cate un fior...cate o amintire, un zambet, o lacrima... Puteti spune ca sunt o romantica, nostalgica... n-am stat niciodata sa ma analizez prea bine din puctul asta de vedere, dar poate oi fi. Depinde de stare. De atitudinea cu care ma privesc dimineata in oglinda... Azi vreau rock, sau blues sau jazz, maine vreau folk sau instrumental.... Si atunci, ma modelez oarecum, dupa muzica pe care o ascult. Un lucru e cert, nu pot asculta chestiile de tip house, clubbing si alte genuri "la moda", nu pot. Nu-mi transmite nimic altceva decat un discomfort in timpane. Mai bine zis, pentru mine, muzica e o stare. E atitudine!
Fiecare melodie pe care o aud, fiecare artist pe care il ascult, imi spune ceva. Mai inainte de toate, ar fi bine, pentru toata lumea, daca ar intelege acele mesaje de printre versuri sau acorduri....
M-am saturat de servicii proaste! De incultura! De manele si house! De HAOS! M-am saturat sa vad ca prea putini dintre voi aveti habar ce-nseamna PROFESIONALISMUL, indiferent de domeniu! Imi vine sa urlu cat ma tin plamanii! Imi vine sa ma sui in creierul muntilor si sa nu mai stiu de nimeni si de nimic. Voi chiar credeti ca e bine asa? Ca e normal? M-am saturat sa traiesc in "Epoca DJ-lor", a mall-urilor, a pitzipoancelor si a cocalarilor! Nu mai aveti habar ce-i aia muzica!!!! Nu mai aveti habar ce inseamna sa ai o personalitate a ta!!! Va copiati unii pe altii ca fisierele din calculator!
Cel mai dureros e faptul, ca pentru noi, ceilalti, care mai avem o vaga idee despre ce inseamna "bune-maniere" sau "bogatie spirituala", lumea a devenit neincapatoare! Cum se poate ca la peste 20 de ani, sa astepti sa-ti cada totul din cer? Sa ti se ofere totul dar sa nu dai nimic in schimb? Cand o sa incepeti sa va maturizati? Cand? Eu am obosit asteptand si sperand....
Cum a reusit lumea sa decada in halul asta??? Cum puteti voi, cei ca mine sa supravietuiti?
Cum se poate ca singura voastra preocupare sa fie toalele si mall-urile si cluburile? Cum se poate trai fara cultura? Fara sa fii in stare sa citesti o carte? Gadget-uri.... house, manele, toale.... MA DOARE CAPUL!!!
Si ma clatesc cu o muzica buna, nu de alta, dar curand, prea curand, o iau de la capat... Iar dau cu ochii de voi, iar va aud aberatiile... iar ma voi mira de tinuta voastra inpecabila si mintea goala!
Acum pentru cei din teapa mea... Scorpions. Celorlalti, imi cer scuze, dar pentru neuronul vostru... nu se potriveste! Nu aveti cum sa intelegi ce este muzica, ce spune cantecul asta! Nu puteti diferentia chitara de percutie sau textul de context! Pentru voi, e un cantec vechi, de pe vremea mamei si a tatalui, un bluz (ca habar n-aveti ce-i ala BLUES!!!)
ALL WE ARE IS JUST DUST IN THE WIND!!!!
Am ales varianta asta,... pentru ca am descoperit un fior pe sira spinarii cand am auzit... "From ROMANIA, BUCHAREST"..... BRAVO!!!! Mare lucru, mare reusita! Scorpions Acoustic - va recomand din tot sufletul!
Vineri seara, 20 noiembrie 2009, ora 20:00, va astept sa ascultam ceva muzica BUNA! Maria Gheorghiu ne canta alaturi de Radu Gratianu, iar incalzirea o fac prietenii mei Lipscani Band! O sa fie o seara bestiala, pe care o astept cu multa nerabdare.
Casa de Cultura a Studentilor Bucuresti, Calea Plevnei, nr. 61 Old School Folk Club Rezervari : 0745 172 011
Eu o sa revin, cu poze. Pana atunci, faceti-va planurile in asa fel incat vineri seara sa fiti acolo.
Din peisajul asta lipsesc : Dan "Beavis"(Bass) si Jack la tobe....
Nici acum nu-mi gasesc cuvintele pentru a va povesti ceea ce am trait si ce am simtit in noaptea de 2-3 octombrie 2009. Pentru prima oara, am plans de emotii, de bucurie.... In ziua de 2, cum e viata, m-am nimerit de tura la bar... M-am lasat de obiceiul de a-mi tine ziua, pentru ca mai intotdeauna ceva a iesit pe dos. Ba n-a venit lumea, ba a fost prea trist... In fine. Am renuntat pur si simplu la ideea asta. Totusi le-am spus tuturor amicilor si prietenilor, care ar fi dorit sa ma vada sau sa bea un pahar cu mine, ca aveau sa ma gasesca la bar, dar sincer nu asteptam pe nimeni. Cand s-a facut deja destul de tarziu, in jurul orei 22, mi-am ridicat privirea si am vazut-o pe Alina, colega mea de munca, ce nu uitase. In sinea mea, eram destul de trista. Dar neprevazatul e intotdeauna cel mai frumos. La nici o jumatate de ora, Jack statea la intrarea in bar cu un buchet superb de trandafiri. Iar in spatele lui.... toata formatia Latin Express veniti direct de la repetetii pentru a-mi canta "La Multi Ani", la miez de noapte. Nu stiu cate secunde am reusit sa-mi stapanesc lacrimile, caci simteam ca-mi explodeaza pleoapele de emotie. A inceput petrecerea... A aparut si Geo, solistul trupei Lipscani Band, om ce-mi este drag ca un frate. Au inceput cu totii sa cante. A inceput sa curga bautura. Am iesit din bar si am dansat, iar la miezul noptii... Tot barul, sefi, colege, clienti... mi-au cantat alaturi de baieti. Alina a venit cu tortul, iar lacrimile-mi curgeau rau, de bucurie... Niciodata nu m-am simtit atat de bine. A fost una din cele mai frumoase zile, cele mai frumoase surprize. A fost o noapte pe care n-o voi uita niciodata. Si cu toate astea, au lipsit doua persoane dragi mie.... Maria si Raluca. Mama si prietena mea din liceu, Ralucone. Ralu, n-am avut nici cu cine dansa, nici cu cine bea shot-urile de tequila.... Nimeni nu te poate inlocui. Maria, ce sa spun.... daca vocea ta era aici, noaptea era perfecta! A fost aproape perect! In orice caz, nu voi putea uita niciodata! Am fost mai fericita ca niciodata! Multumesc, Jack! Multumesc celor ce au fost alaturi de mine! Celorlalti, v-am simtit lipsa!
Oriunde as fi, orice as face, la un moment dat, vrand sau nu, gandul imi zboara catre casa. Catre "Acasa", pentru ca oriunde as fi, oricat de frumos sau de bine ar fi, "acasa", inseamna un singur loc. Locul unde m-am nascut, am copilarit si acolo unde familia ma va primi mereu. Imi aduc aminte de malul Birzavei cu salciile ei plangatoare, de dealurile pline de stejari, aluni si brazi... De lacurile de la Baraj si de la Valiug, de munte... De Semenic. De taberele de dansuri de la Crivaia. De excursiile noastre cu cortul... Revin mereu la acele amintiri din copilarie. M-am nascut si am crescut in inima Banatului Montan, la poalele muntilor, intr-un orasel pe cat de mic, pe atat de frumos : Resita. Pentru unii poate acest nume spune ceva, pentru altii insa, din pacate, nici macar nu stiu unde ar putea sa-l caute pe harta. ( nu de alta, dar vorbeam serios cand povestea de involutie si incultura). Stiu altii.. Stiu francezii... pentru necunoscatori, in Resita este (sau, ma rog, a fost functional) cel mai mare Combinat Siderurgic, iar Turnul Effel, printre altele, a fost terminat cu otel de la Resita. Singurul muzeu de locomotive cu abur dar si prima fantana cinetica din Romania : "Pantoful Doamnei'', tot in acest orasel le veti gasi. Asta ca sa nu mai vorbim de peisajele locului...
Si ca tot mi-am amintit de muzeul de locomotive, inevitabil mi-am amintit de serile in care ne strangeam in parc sa fumam si sa jucam "Flori, filme, fete sau baieti" sau pur si simplu stateam la sueta de bancuri.... Aproape in fiecare seara ne plimbam pe bulevardele Resitei, luam tot cartierul Govandari la picior, fie de plictiseala, fie in speranta ca ne vom mai incalzi, in serile de iarna. Si imi amintesc in special una din serile acelea de iarna.... Era, undeva spre sfarsitul lui Decembrie. Dupa ce ne-am plictisit de bulgareli si glumitele din fata blocului, ne-am propus sa mergem la plimbare, pe bulevard. Ceea ce nu stiam eu, era faptul ca baietii pusesera ceva la cale. Mergeam cot la cot cu Andreea din blocul turn, iar in spate, Bebe, Lucian,Camil si Tzuca. Gluma, gluma, dar aia cred ca a fost cea mai urata seara din vremile de atunci. Imi amintesc perfect ca o femeie trecuta de floarea varstei, m-a tras de mana si mi-a spus ca-mi iese fum din geaca. In inconstienta tipica varstei si dorinta de nazbatii, mi-au aruncat, nici in ziua de azi, nu stiu cine, o petarda in gluga. A pocnit, ei radeau dar eu nu mai auzeam nimic. Am dat fuga acasa, speriata unde mama m-a pedepsit, pentru faptul ca mi-am distrus geaca cea noua.... Daca stau mai bine si ma gandesc, cred ca a fost, Bebe, o razbunare pentru coasta pe care i-am rupt-o in vara aceluiasi an drept rasplata ca mi-a spus ce ochi frumosi am. Aveam vreo 13 ani, cred, si-mi ardea de cocotat in copaci, de mers pe dealuri dupa porumb, nu de complimente... Asa ca, nici una, nici doua am pus mana pe primul obiect mai contondent, respectiv pe o laptuca (niste fructe ciudate - asa le spuneam noi) si am aruncat dupa el, nefericirea a facut insa, sa-l nimeresc si chiar sa-i rup o coasta. Imi revin mereu in amintire aceleasi fete, aceleasi locuri, aceleasi prostioare... si ma bucur. Mereu imi aduc cate un zambet in coltul buzelor, uneori chiar hohote de ras. Singurul lucru pe care il regret e faptul ca nu am pastrat legatura decat cu prea putini din cei cu care, mi-am petrecut cei mai frumosi ani.
Ca tot de prin vremile copilaresti dateaza....
Eh! Dragilor, si de cate imi tot aduc aminte.... Revelioanele din uscatorie, chefurile de pe blocul turn... Adunarile de dupa-amiaza la mine, cand faceam campionate intregi de Mario pe jocurile pe televizor, Terminator. Apoi jucam NFS (prima editie) si Starr Wars pe amaratele de Pentium I si II. Dedicatiile de la Radio Terra Sat, din fiecare vineri si sambata noaptea, cand ma ascundeam sub plapuma cu telefonul sa n-o trezesc pe bunica. Tin minte cum venea saraca bunica dupa mine, sa vada unde sunt si cu cine... sa ma cheme la masa. Cum uitam de toate cand venea mama acasa, pret de o ora, apoi ieseam la joaca innoita si imparteam dulciuri in fata blocului... Cand jucam "Sticluta" sau "Adevar sau provocare" la zilele onomastice... Saniusul de pe deal de la "Cazane"... Si pe acelasi deal imi amintesc de Camil lovindu-se de copac in timp ce alerga si incerca sa strige dupa noi : "BAH! CAINII!"..... Intr-adevar au trecut multi ani, dar credeti-ma pe cuvant, ca si acum m-as juca "De-a baba oarba" cu voi, prin casa, in dupa-amiezile ploioase....
DARWIN WAS WRONG!!! Men are still apes! Din pacate, cu fiecare secunda scursa in compania celor din jur, afara, in ochiul liber al lumii, constat cu durere in suflet, ca fratilor, ne indreptam cu pasi marunti si siguri catre o involutie sigura. Da.Darwin se insela amarnic cand sustinea sus si tare ca evoluam. Existam pur si simplu, iar singurul lucru care evolueaza pe langa noi e tehnologia. Biata natura se chinuie si se zbate din toti rarunchii sa supravietuiasca in urma invaziei noastre, umane, nebune. Totul coexista si se adapteaza, noi... consumam si consumam si consumam. M-am saturat! M-am saturat de nepasare! M-am saturat de falsitate, de fite si zambete colorate si inutile. M-am saturat de incultura, de manele si house. De oamenii care habar n-au sa scrie o fraza corect, de cei ce habar n-au ce inseamna literatura, de cei care nici macar nu mai stiu sa vorbeasca corect. M-am saturat de tot! M-am saturat de voi! M-am saturat sa mi se spuna ca sunt nebuna si ciudata prin simplul fapt ca gust muzica buna si nu ma imbrac dupa toate vitrinele de Mall sau Europa, ca tot aia e! Ca stiu ce fac cu timpul meu si nu mi-l omor prin cluburi fara pic de creier, in speranta ca voi gasi vreun bagatas (musai strain sau batran) care sa ma intretina. Ca nu mi-e si nu mi-a fost niciodata frica de munca. Ca nu-mi e rusine sa muncesc si nici sa-mi intretin casa in care locuiesc. Ca la 24 de ani, gatesc, spal, calc, fac curatenie, am un servici si mai am timp si pentru iubit si serile cu prietenii la un concert de MUZICA. Da! Am timp, dar nu-l irosesc pretinzand ca sunt ceea ce nu sunt. Nu ma duc la coafor si manichiura. Nu ma epilez la salon si nu merg la solar. Nu-mi pasa de moda si mai mult nu-mi pasa de voi! De FALSUL in care traiti! M-am saturat sa traiesc intr-o lume fara personalitate. Toti sunteti la fel. Va imbracati la fel. Va credeti directori si patroni. Toti sunteti sefi. Toti sunteti de bani gata. Urla toalele de firma pe voi in masini de fite pentru care va inglobati in datorii la banci, ca doar deh! n-o sa circulati cu metroul cu tot omul de rand. Ceea ce nu vedeti voi, e faptul ca voi sunteti mai de rand ca oricare altul din noi. Credeti ca sunteti mai buni si ne priviti pe toti de sus, pentru ca noi, "prostii" muncim cinstit. Mancati salate si piept de pui la gratar sau somon cu fructe exotice la reustaurante de lux. Platiti cu cardul si nu sunteti in stare sa cinstiti munca ospatarului care va serveste si va suporta toate flegmele. Beti "apa plata cu lamaie" sau o dati pe whiskey, Jack Daniels, neaparat ca e brand, dar habar n-aveti ce gust are un whisky adevarat. Vreti cockteil-uri, care mai de care, exotic sa sune, nu conteaza ce are in el si cam cand, cu ce si cum se bea, dar habar n-aveti sa omeniti barmanul care a muncit la chestia aia pe care o beti voi. Nene, barmanul ala, are mai multa scoala si cultura ca voi, 10 insi la un loc. Cata scoala si cat efort se depune pentru a invata niste cockteiluri.... v-ati prinde urechile cu ace de siguranta.... Si apoi, alcoolizati va suiti la volan si plecati spre casele voastre, care mai de care. Ba prin Ferentari, ba prin Rahova, de va pute ghena de gunoi si in casa. Va faceti un dus, daca mai sunteti in stare, sub jetul de la centrala pe care a cumparat-o mami si tati, dupa 1 an de munca prin Italia sau Spania. Va puneti in pat, cu ochii in televizor la alte balarii ce va indoctrineaza cu aceleasi rahaturi si adormiti, nene... singuri singurei. Ce viata pe voi! M-am saturat de voi! Dar, din pacate, va trebui sa va suport pana la capatul zilelor, ca nu-i chip de evolutie! Eu, o sa raman asa cum sunt, pentru voi, o ciudata si o nebuna.... dar ferea, ca sunt destui ca mine!
Seara coboara spre noi, invaluind pamantul intr-o mantie de stele albe. Rasuflarea rece imi inteapa chipul, mainile... Sunt usoara ca un fulg. E iarna. Au trecut sarbatorile. Nu mai stim sa ne bucuram de ele asa cum o faceam cand eram copii… Craciunul… prima zapada… Florile de gheata formate pe ferestre… Bulgarii de zapada, saniusul… Ceaiul fierbinte cu care ne intampinau mamele cand intram in casa, cu pometii rosii. Imi amintesc perfect, poate, cel mai frumos Craciun. Locuiam cu bunica. Ajunul Craciunului aproape sosise. Nu-mi mai ardea de colind, asa cum o faceam in alti ani. Priveam strada plina de copii cu sanii, printr-un colt al ferestrei. Florile acelea de gheata prinse pe geamuri ma fermecau. Nu-mi doream decat sa te vad. Sa te strang in brate… Trecusera cateva luni, de cand vorbeam doar la telefon. Am impodobit bradul, asa cum o faceam si cand eram copil si erai langa mine. Dar, tristetea era adanca. Am mancat cozonac cald, apoi mi-am reluat pozitia de asteptare. Nici eu nu stiam ce asteptam. Pe undeva printre pinii inalti ce-mi ocroteau ferestra, si stejarii din parcul de peste drum, puteam vedea o bucata din calea ferata. Rapidul de Bucuresti, tocmai pleca din oras… Era deja trecut de ora 23. Toti copiii isi doresc ca Mosul sa le aduca jucarii, dulciuri…Eu imi doream, mai mult ca orice, sa vii acasa. Am adormit printre picatele, cu privirea fixata pe pomul de Craciun… Ca printr-un vis ciudat, aproape real, ti-am simtit sarutul cald pe fruntea-mi asudata. Parfumul tau ma invaluia. M-am trezit ca fulgerata si am simtit aroma cafelei belgiene cu ciocolata plutind in intreaga casa. Luminitele bradului mi-au furat privirile somnoroase… Sub pom, ca-n orice dimineata a Craciunului, o puzderie de cadouri. Intr-o clipita am realizat ca esti acasa. Ca cea mai arzatoare dorinta mi se implinise, asa ca m-am ridicat din pat si am dat buzna in bucatarie. Parca vedeam un inger. Stateai sprijinita de masa de gatit, cu o cana mare de cafea in maini si povesteai cu bunica. Aburii aceia ce se ridicau din cana, combinati cu privirea mea inca incetosata te faceau sa arati exact ca o zana din visele copiilor. Parul negru iti mangaia bland umerii… Surasul si privirea blanda, parca faceau parte din alta lume… Ti-am sarit in brate si cu lacrimi in ochi am reusit sa scot un singur cuvant…. - Mami!!!... Inca si in ziua de azi, in preajma sarbatorilor, imi aduc aminte de acel fior…Al tau suras, parfumul inconfundabil… imbratisarea ta… dar mai mult ca de orice… Cel mai frumos Craciun!.... Cel mai sublim “Buna dimineata!”, cel mai frumos glas din intreaga lume!
Scriam mai demult acest randuri cu ochii inlacrimati. Nimic nu s-a schimbat. Sentimentele sunt aceleasi. Multi vad. Putini cunosc! Dincolo de artista cu care ma mandresc in fiecare secunda, exista omul, femeia... MAMA. Multi judeca fara sa cunosca cel putin cat negrul de sub unghie. Nimeni nu stie sacrificiile pe care acest suflet le-a facut. De cate dezamagiri a avut parte sau cat a suferit. Clipele acelea putine petrecute impreuna au fost mereu pline de dor si de iubire, pe care prea putini sunt capabili sa o inteleaga. Distanta dintre noi, dorul de casa, de familie... Pretul platit pentru ca mie sa nu-mi lipsesca mai nimic, uneori a fost prea mare. A fost greu pentru amandoua, dar eu nu m-am dus la scoala intr-o singura pereche de pantofi, cum a facut-o ea. Suflet bland si plin de rani, cicatrici ce inca dor. O dor, ma dor. Viata merge inainte. Cat traim invatat sa suferim. Invatam sa pretuim ce avem, sa iubim. Sa iubim persoanele de langa noi, asa cum sunt ele. Sa ne intelegem unii pe altii si sa ne acceptam si cu bune si cu rele. Nu mai vreau sa aud sau sa stiu de pareri de rau, de regrete... Ce-a fost, a trecut. Daca stau mai bine si ma gandesc putin, nu as fi devenit ceea ce sunt, daca lucrurile ar fi fost altfel. Iti multumesc, mama, Maria, prietena, pentru ca sunt ceea ce sunt. Ca iubesc lucrurile pe care le iubesc. Ca am parte de viata pe care o am. E frumoasa, plina de suprize, plina de oameni deosebiti, pe care in alte circumstante nu i-as fi cunoscut. Nu oricine se poate mandri cu lucrurile cu care ma mandresc eu. Nu oricine poate spune ca traieste printre artisti. E o reala onoare. Creste sufletul in mine cand mi se spune ce mama frumoasa si talentata am. O voce de inger. Cat despre rautatile si parerile altora, nu ma doare nicaieri. Nu am de ce. Nici pe tine nu ar trebui. Pentru ei, toti ceilalti, am un singur indemn : Iubiti-va parintii si apreciati-i mai mult. Viata e scurta si nu e timp de reprosuri. Da, ma numesc Maria - Cassandra. Sunt barman. Momentan. Drumul meu in viata e inca lung si incetosat. Visele si sperantele exista, ca in orice alt suflet. Candva, voi reusi. Candva veti fi toti mandri ca fac parte din viata voastra. Pana atunci, va multumesc ca existati in viata mea. Maria, mama : te iubesc! Celorlalti... toate bune! Lasati invidia deoparte si vedeti-va de vietile voastre! Faceti liniste cand acest suflet canta! Ascultati si invatati! Aveti ce! Nu mai judecati si nu mai dati valorile la o parte pentru falsuri. Nu merita! Viata e mult prea scurta...
Sms primit pe 03 octombrie 2009, ora 00:14 "La ora asta in urma cu 24 de ani ai venit pe lume.La multi ani, buburuza mea!Te iubesc! Mama."
Ascultand piesa asta, realizez cu o lacrima in coltul ochiului, cam cate persoane au trecut prin viata mea. Se spune ca daca nu-ti poti numara prietenii pe degetele unei maini, inseamna ca esti un om foarte bogat. Asa o fi. Dar, de cate ori nu ne-am trezit singuri atunci cand parca lumea intreaga se naruia sub picioarele noastre.Si totusi, am trecut prin tot ceea ce parea de neinvins. Si atunci cu totii ne-am spus : "astia-mi sunt prietenii". Nu! Eu cred! Cred in povestile cu prieteni. Cred ca fiecaruia ii este sortit o bucata din viata cuiva. Daca toti ar ramane langa noi, pe cine am mai aprecia? Cum am mai simti viata, daca nu prin dezamagiri? Cum ne-am putea bucura de momentele frumoase, daca nu am fi suferit candva? Cu totii, nu suntem nimic altceva decat trecatori prin viata, prin lume. Nu suntem decat o insiruire a faptelor si a alegerilor noastre. Fiecare prieten pe care l-am avut si l-am pierdut a insemnat ceva pentru fiecare din noi. Si-a pus amprenta in viata noastra. Am invatat ceva de la el/ea. Am avut parte de momente unice cu fiecare din ei. Si atunci.... "Chiar daca"... Si cred, cred ca povestile cu prieteni sunt cele mai frumoase. Sunt pline de viata, de emotii, de zambete si lacrimi. Oare cui i-am povestit de prima iubire? Primul sarut? Prima mangaiere? Si acum ma intreb, unde sunt acei prieteni, de atunci? Cati ani s-au scurs.... Fiecare a facut o alegere, pentru el si viata si-a continuat mersul in felul ei, pentru fiecare, altfel. Fiecare din noi isi aminteste de acele clipe, nimeni nu le uita, ar fi inuman. "Chiar daca"... Imi voi aminti mereu de clipele frumoase cu zambetul pe buze, cu o lacrima in coltului ochiului si multa nostalgie... De la fiecare am invatat altceva.... Pe fiecare in parte i-am iubit, intr-un fel anume. Cred in povestile cu prieteni! Pe cei de-acum ii voi pierde la un moment dat, poate nu pe toti, dar mereu vor fi altii si altii... Cata iubire avem de daruit si cate lacrimi de varsat... Cat mai avem de invatat... Cate lacrimi vor mai curge pe umarul meu si cate voi varsa pe alti umeri... cate zambete si cata veselie mai e de trait in serile acelea de mai....
E frig... e urat. Maine merg la servici... Cate rate mai am? Am platit telefonul? Dar internetul? Ce mai e prin frigider.... Offf... iar tre' sa merg la piata...
Imi amintesc ce bine era cand eram copil si toate astea nu aveau nici cel mai vag sens pentru mine. Nu stiam. Nu simteam. Nu iubeam decat soarele si iarba verde, copacii si jocurile. Iubeam sa ne jucam “de-a v-ati ascunselea” si mereu gaseam un fraier de care sa fugim, sa nu ne gaseasca. Sa tina pana se plictisea si pleaca acasa. Tin minte si acum cum ne chinuiam sa ne cocotam pe garajul vecinului din blocul 4. Sa ne suparam vecinii. Sa tragem cu pastia in ciorile ce-si faceau cuib in pinul de langa geamurile noastre. Nu exista zi, in care administratorul blocului nu venea la usile noastre sa ne informeze formal parintii despre pagubele produse. Noi… dadeam vina cand pe unul, cand pe altul si parca ca prin miracol mereu scapam nepedepsiti. Iar atunci cand eram pedepsiti, aveam semnale si ne distram copios pe geamuri, printre grilaje sau pereti. O bataie insemna ca am ramas singuri, doua batai grave cu pumnii in peretele camerei era chemarea la geam. Asa, atunci, puneam la cale urmatorul plan de terorizare al vecinilor, varstnici de cele mai multe ori. O si, cate si mai cate nu faceam. Fugeam din parcul din fata blocului pe dealuri la furat de porumb sau capsuni, sau orice altceva. Apoi aprindeam focul pe malul Birzavei, sub podul de liceul Sportiv, si ne bucuram de recolta…
Pana noaptea tarziu rontaiam seminte pe bancile din fata blocului si jucam “Flori, filme, fete sau baieti” . Camil, vecinul meu de usa, cu doi ani mai mic decat mine si pe care il sicanam mereu spunandu-I “Camila paroasa” sau “Gamila”. Apoi, la parter era Sergiu, grasu’. Obosea mai repede ca nimeni altul. Maica-sii ii spuneam “Laptareasa”, din pricina sanilor prea mari si lasati. In scara 2, statea doar Septimiu, care niciodata nu se juca cu noi, mereu invata si Suzi, fata unor unguri care ne alungau mereu ca facem galagie, cu toate ca geamurile lor erau in spatele blocului. La scara 3 locuia Marcus, cel pe care mereu in bagam in belele si-l chinuiam. In blocul de langa, fratii Iorga, Cristi si Adi, sau Stan si Bran. In aceeasi scara Flavius, zis Tzuca, pe care il sicaiam mereu, ca aveam o capra cu acelasi nume. Iar in blocul de langa Bebe si Raul. Gasca de vagabonzi, ai cartierului ( care consta de fapt si de drept, in 4 blocuri)... Mai chinuiam un caine, o pisica sau o pasare sau orice altceva ne cadea in maini... Mestecam faimoasa guma TURBO pentru abtibildele din ea, dar nu una... nu nu... Toti banutii nostrii de buzunar erau in gumele alea si mai mult de-atat, mancam cate 3-4 odata, de-ajungeam acasa cu dureri de falci. Cine avea cele mai multe, care avea dubluri, care le schimba si pe ce.... Ehe... Ce vremuri...
Stau infofolita in patura, ascult muzica si beau o cana de ceai. Afara, vreo 3 grade. Pustiu. Pe vremea asta... acum ceva ani ne faceam planuri pentru "Revelionul din Uscatarie" editia X sau Y. Cine vine si ce sucuri cumparam. Mai bagam pe sub maneci cate un pachet de tigari si o sticla de lichior TANITA de ciocolata.... pe care o beam cu dopul sa nu se consume.... Cine vine cu muzica, cine palmeaza berea... Ala vine ca aduce tigari, ala nu ca e atarnache si ne da in gat la parinti... si uite-asa. Ce treaba si ce griji aveam... Acum, suntem fiecare incotro...
Acum ascult soul, blues, jazz... rock... atunci era bine daca reuseam sa fur o caseta mai de Doamne-ajuta de pe la tata... care sa aiba vreo 2-3 bluzuri d'alea... de dansam ca niste pinguini si vai ce mai emotii daca se mai scapa cate un pupic. In rest... Genius, Animal X, 3SE si orice mai gaseam in vremea aia... Mai lua cate unu d-acasa, la mare risc, cate o caseta cu Modern Talking, sau Michael Jackson, dansam toata noaptea... (insemnand 3 dimineata maxim, mai mult nu se incumenta niciun parinte sa ne lase).... Acum nu mai stim unde sa ne spargem in basini, in ce fite de cluburi, cu ce toale, mai de firma ca alea de anu trecut... alta masina... manichiura la moda, MUSAI! Sa fie PARTY, cu Dj cunoscut domn'le ca altfel, nu se mai dixtreaza lumea... Iar la 4 dimineata, toti sunt beti si afumati si danseaza pe manele... Come on! Si nu mai e Tanita, e Jack... Nu mai e Rubby Bubble... e cel putin Asti Martini... De parca vreunu din terminatii astia ar stii ce bea... In fine...
Copilarie, dulce copilarie.... Mi-e dor de ea! De casa! De vecinii terorizati cu pretentii ca ai lor plozi sunt mai cuminti... de baba Vela de la blocul 1 si Demeni de la scara 2... Ca doar de ei ne amuzam cel mai tare. Ma intreb... o mai fi nucul de la scara 2 in care ne-a tinut Demeni o zi intreaga?.... scuturand de el de parca ar fi asteptat sa fie nucile coapte sau sa cadem noi, in loc de nuci....
Stim cu totii ca viata e infecta. Te ridica intr-o zi si te bucura de orice, iti spui "azi e ziua cand toate imi merg ca unse". Maine, te vei pune in pat si vei spune "a fost cea mai grea si mai urata zi!" si totusi, cui ii pasa? Ii pasa celui de langa tine, poate. Prietenului/prietenei. Mamei, tatei. Stiu un singur lucru, si Doamne!, bine-a mai spus-o : "Zambeste! Maine va fi mai rau!"
Si cu toate astea, toti suntem niste luptatori. Indifrent de magnitudinea problemelor noastre, luptam. Luptam cu viata, cu oamenii de langa noi, cu noi insine, zi de zi.
Pepita, astepta pe scara blocului, o usa care sa o primeasca la caldura si cineva care sa-i ofere o pelicula de laptic si multa afectiune... Mi-a intrat in casa intr-o noapte tarzie, cand obosita de la servici, nu am mai bagat in seama detaliile...
Din pacate nu o pot pastra, nu am nici timp nici spatiul necesar pentru a ma ingriji de ea. Caut pe cineva care sa-i ofere un dram de dragoste. Nu are mai mult de o luna, e cuminte, toarce mult si e invatata sa-si faca nevoile la nisip. Mananca orice.
A fost 30 septembrie. A fost Sala Palatului. A fost Folk Maraton 2009.
Asteptam acest eveniment inca din vara, cand strazile Bucurestiului erau impanzite cu afise. Nu mare mi-a fost surpriza sa vad Sala Palatului plina. Se pare ca pana si roboteii acestia ce populeaza "Orasul Gri", au lasat grijile si lupta lor de zi cu zi deoparte, pentru a retrai muzica.
Multi au venit din pura curiozitate, pentru prima data, altii insa... sunt aici de o vesnicie. Le citesti versurile cantecelor pe buze... Nu exista vreunul sa nu-l cunoasca, sa nu-l fredoneze...
Liniste! Se canta! Apoi furtuna de aplauze... Ti-e imposibil sa ramai neinduplecat. Artistul a convins din nou. Si-a spus sufletul... si-a implinit inca o data menirea.
Nicu Alifantis, Mircea Baniciu & Vlady Cnejevici, Emeric Set, Marius Batu, Zoia Alecu, Maria Gheorghiu, Doru Stanculescu si cati altii....
Am trait din nou... Am ras si am lacrimat. Am ascultat, am cantat si m-am bucurat de ceea ce acesti oameni ne ofera. Din pacate, inca prea multi sunt atat de saraci cu duhul...
Cu melancolie in suflet, imi amintesc plaja Vamii din aceasta vara... Marea de oameni ce s-au adunat pentru Festivalul Florian Pitis, FOLK YOU 2009.... Revizualizez ceea ce mi-a miscat faptura, atunci, acolo...
Din cate am auzit eu... 20.000 de suflete au venit anul acesta pentru a trai acest eveniment. Din fericire am fost printre ei si va spun cu mana pe inima, ca in toata viata mea, cel putin pana acum, nu m-am simtit mai mandra. Mandra pentru ca romanul inca stie sa aprecieze calitatea... Mandra pentru ca, inca, avem artisti si oameni spirituali, nu doar cocalari si manelisti... Mandra de Maria, care a bravat in marea incercare de a tine marea de oameni prezenta... Mandra ca am cunoscut oameni ce m-au imbogatit sufleteste... Oameni ce-mi lumineaza zilele ploioase prin muzica lor, prin ceea ce fac sau ceea ce sunt.
Sunt mandra ca pana si marea a amutit atunci cand chitarele s-au armonizat perfect cu vocile... Am auzit emotiile celor din scena... Emotiile publicului cand Marius a urcat pe scena si a prezentat supriza ultimei seri... IRIS. Marea de oameni a fost extaz!
